În anul 2024, România împlinește 70 de ani de apartenență la UNESCO, o organizație internațională care a fost fondată cu un scop clar: pacea se construiește prin educație, știință, cultură și cooperare. Nicușor Dan, președintele României, a transmis un mesaj în care a subliniat importanța acestui eveniment, dar și responsabilitatea care vine cu el. Deși mesajul este plin de cuvinte frumoase, de la „patrimoniu” până la „educație”, totul pară să aibă un gust amar, ca o promisiune neîmplinită. 70 de ani, iar România pare să se întrebe: ce am făcut cu toate acestea?
Patrimoniu recunoscut, dar protejat? Mai mult decât o promisiune
Nicușor Dan a început mesajul cu o mențiune la patrimoniul românesc, recunoscut la nivel internațional. Delta Dunării, Ansamblul monumental de la Târgu Jiu, Doină, Cămașa cu altiță, Cobză – toate sunt nume care îți trec pe limbă, dar când te uiți în jur, nu pare că le protejăm cu adevărat. „Este o recunoaștere internațională care ne onorează, dar ne și obligă să păstrăm acest patrimoniu, să-l facem cunoscut și să-l transmitem generațiilor următoare”, se arată în mesaj. Dar cum se face că, în practică, mulți dintre aceste locuri sunt afectate de poluare, neglijare sau lipsă de finanțare? Patrimoniul nu este doar o recunoaștere, este și o responsabilitate, iar România pare să-i amintească unei alte țări ce este ea.
În ultimii ani, UNESCO a început să pună accent pe implicarea comunităților locale și a tinerilor în protejarea patrimoniului. Ideea este frumoasă: dacă oamenii din loc sunt implicați, patrimoniul nu se pierde. Dar în România, unde este adevărul? Câți tineri participă la proiecte de conservare? Câte comunități locale sunt adevărat implicare? Sau este doar un alt fel de promisiune, spusă cu seriozitate, dar fără acțiuni reale?
Educația în era AI – o promisiune sau o realitate?
Un alt punct important de care se ocupă Nicușor Dan este educația, mai ales în contextul inteligenței artificiale. „Educația rămâne esențială. Rolul său capătă noi valențe mai ales în era inteligenței artificiale”, a spus președintele. Sunt de acord, dar întrebarea este: ce face România pentru a se adapta la această schimbare? Câte școli sau universități au deja programe dedicate AI? Câți profesori sunt pregătiți să învețe elevii despre această tehnologie? Sau este doar un alt cuvânt frumos, spus într-un moment de onorare a unui aniversar, dar fără planuri concrete?
UNESCO a reiterat faptul că tehnologia trebuie să servească omul. Dar în România, unde este adevărul? Câte aplicații educaționale sunt create local, în loc să importăm totul din străinătate? Câți elevi beneficiază de un sistem de învățare adaptat la realitățile din România, nu doar la cele globale? Răspunsul pare să fie: puțini. Educația este un drept, dar în practică, pare să fie un privilegiu pentru unii, nu pentru toți.
70 de ani de prezență la UNESCO – ce am realizat?
În cadrul mesajului, Nicușor Dan menționează că prezența românească în UNESCO s-a dezvoltat în ultimele 70 de ani. Dintr-o simplă prezență instituțională, am ajuns la o rețea amplă de inițiative, de la școli asociate UNESCO până la orașe creative, geoparcuri și rezervații ale biosferei. Sună bine, dar întrebarea este: câte dintre aceste inițiative sunt reale, active și vizibile în România?
„Vorbim despre datoria de a le oferi tinerilor un sistem educațional care să-i pregătească pentru o lume în schimbare”, a spus președintele. Dar în România, unde se află acel sistem? Câte școli au deja programe moderne, cu profesori bine pregătiți, cu resurse adecvate? Câți elevi au acces la educație de calitate, indiferent de proveniența lor? Răspunsul pare să fie: puțini. Datoria de care vorbim este una teoretică, dar în practică, pare să se îndeplinească doar parțial.
În concluzie, aniversarea celor 70 de ani este un moment important, dar trebuie să fie și o ocazie de a reflecta asupra realității. Dacă UNESCO înseamnă responsabilitate, atunci România are de lucru. 70 de ani, dar ce am făcut cu ei? Mai mult decât atât, ce vom face în următorii 70 de ani? Răspunsul nu este doar în cuvinte frumoase, ci în acțiuni reale, vizibile, care să ne facă demn de patrimoniul nostru, de educația noastră și de viitorul tinerilor.
Glumet A.