Mergi, asa, pe strada, intr-un oras, sa zicem Oradea… Si, pac… apare candidatul la prezidentiale, baiat inalt, cult, grizonat, cu ochelari… Si ce zice candidatul, hai sa va dau autografe, ca sunt gratuie… Macar ramane ceva dupa mine, decat vorbe goale, mai bine un autograf… Oau, ce sa zic… Autograf cred ca soliciti tu, om de pe strada, daca dai peste o personalitate. Nu am mai pomenit sa vina pretinsa personalitate sa dea singura autografe… De la poze cu copii in brate, la poze fara copii, la fel de fel de giumbuslucuri electorale si dansuri populare, pupaturi cu toate neamurile, zile ale comunelor, oraselor, sfinti si nesfinti… la Autograf.

Dar cand cel caruia i s-a oferit autograf, ce te faci? Ca nu stii cine e, asta e si mai grav… Oricum ai da-o, e nasol, ba baieti… Adica, nu il vad pe un baiat cu scoala multa dornic sa-i dea un autograf lui Hagi, sa zicem. Ce sa faca Hagi cu autograful lui? Bine, daca e pe o hartie moale, mai zici… Dar pe un fluturas lucios? Autograf…

Interacțiunea cu un candidat la prezidențiale care oferă autografe „gratuite” pe stradă poate părea o practică neobișnuită și ușor comică la prima vedere, dar în fond subliniază o dorință sinceră de a se conecta cu publicul într-un mod direct și uman. Această abordare este poate un semn al timpurilor moderne, în care politicienii trebuie să găsească modalități autentice și inovatoare de a ajunge la inima alegătorului. Totuși, ar putea ridica întrebări legate de autenticitatea acestei conexiuni, având în vedere că un gest precum autograful este, în mod tradițional, solicitat de admiratori și nu oferit fără cerere de către persoana publică. În viața de zi cu zi, s-ar putea să merite să fim deschiși la astfel de gesturi și să evaluăm intențiile din spatele lor, căutând echilibrul între tradiție și inovare în ceea ce privește relațiile interumane.