Nici nu au trecut trei zile de când a primit săbioiul ăla de samurai (era să zic saramură), că tanti Vio trebuie să predea obiectul la magazia guvernului. Sau a partidului. Păi, ce să mai taie acum? Frunze la câini? Lui Orlando nu îi folosește, că lui îi plac doar curvele, nu săbiile. Lui Daea nu poate să i-o dea că nu vede bine fără ochelari (într-o zi se apucase să mulgă câinele ciobănesc de la partid, credea că e oaie…) și cine știe ce face, zice că e fluier și își lățește mutra… Olguța nu o vrea, că ei îi plac chestii mai rotunjite, că e ea suficient de ascuțită… Ar fi luat-o Darius, să o pună la păstrare acolo unde ținea tablourile, că cică sabia e bună, ține la umezeală, dar darius nu știu pe unde s-a ascuns și el, nu îl mai găsesc de vreo câteva zile… Ah, m-a sunat recent Adrian să mă întrebe dacă știu să folosesc sabia, că și el a avut una cu trăgaci, însă, și s-a rănit când a vrut să se bărbierească… Cred că o păstrez, totuși, pentru Liviu, când o ieși de acolo…

Se pare că sabia simbolică despre care se vorbește în articol a devenit un veritabil „cartof fierbinte” în curtea diverselor personaje politice, fiecare având propriile motive pentru a nu o păstra. Ironia și umorul textului subliniază cum unele probleme sunt simple accesorii sau capcane pe care unii le evită cu abilitate. Din proprie experiență, am învățat că în viață există uneori obiecte sau situații pe care nu le putem integra în mod practic și care, de cele mai multe ori, ajung să-și dovedească utilitatea doar pentru cei care cunosc cu adevărat cum să le folosească corect. Așa că, oricând ne confruntăm cu „săbiile” noastre metaforice, poate e mai bine să ne întrebăm cine le poate folosi cu adevărat în avantajul nostru, în loc să încercăm să le găsim un loc într-un context nepotrivit.